Când vine vorba despre educație și cum o putem îmbunătăți, avem tendința sănătoasă, aș zice eu, să îi privim pe toți cei implicați (elevi, părinți, profesori, sistemul în sine etc.) și să încercăm să vedem ce funcționează, ce nu funcționează și cum putem face lucrurile mai bine. Acest articol se va concentra pe elevi și reprezintă doar observațiile mele personale, acumulate până în acest moment, din munca mea online cu aproximativ 350 de elevi, în pregătirea lor pentru examenul de Bacalaureat la română.
Nicidecum nu am de gând să îi scot vinovați pe elevi pentru faptul că nivelul lor, de la generație la generație, este din ce în ce mai slab, deoarece consider că acești tineri sunt rezultatul felului în care au fost formați de către adulții din jurul lor (aici sunt incluși, desigur, părinții și profesorii). Dacă putem observa anumite minusuri generalizate ale elevilor în acest moment, acest lucru nu poate însemna decât că, tot la modul general, adulții, sistemul, societatea (numiți-le cum vreți) i-au modelat într-o asemenea manieră. Minusurile lor reflectă și minusurile noastre, iar după ce înțelegem ce le lipsește lor, avem la rândul nostru responsabilitatea să schimbăm ceva în abordare pentru a-i ajuta să ajungă într-un punct mai bun.
Din experiența pe care am acumulat-o până acum în privința materiei de care mă ocup, am auzit extrem de des din partea elevilor sintagma nu am idei, nu știu ce aș putea să scriu. Poate, într-o oarecare măsură, acest lucru este specific românei, însă ne putem gândi și la alte materii din programa școlară unde regăsim această problemă: la matematică, fizică, chimie, informatică etc., elevii nu au idee cum să rezolve exercițiile; atunci când li se cere un răspuns mai elaborat, o explicație, faptul că nu știu ce să scrie sau să spună, faptul că nu au înțeles anumite mecanisme din spate este, la fel, valabil indiferent că e vorba de o limbă străină pe care o studiază, de istorie, geografie, biologie ș.a.m.d.
Observând aceste situații, am putea spune că elevilor le lipsește în mare parte imaginația, creativitatea sau abilitatea de a înțelege în mod profund lucrurile. Și, deși am putea afirma acest lucru, cred că tot nu am ajunge la rădăcina problemei. Din acest motiv, m-am întrebat de ce elevii nu mai sunt creativi, de ce nu mai au o imaginație dezvoltată, de ce nu mai dezvoltă abilitățile de care au nevoie pentru a se descurca?
Știu pe ce vom arunca vina: tehnologia e problema. Dar de ce? Până la urmă, tehnologia poate fi și bună atunci când este folosită corect, iar într-un articol anterior chiar îndemnam spre o integrare mai activă a ei în procesul educațional, nu spre eliminarea ei.
Din tot ce am putut observa până acum, ceea ce tind copiii să consume în mediul online, prin toate dispozitivele la care au acces, este precum o mâncare deja digerată. Totul este foarte confortabil, foarte stimulant, iar consecința este că, de mici, copiii încep să își piardă curiozitatea. Da, utilizarea neadecvată, fără discernământ și la liber a tot ce se găsește în mediul online scade curiozitatea elevilor. De ce nu mai au idei și imaginație? Pentru că nu a mai fost necesar să își pună prea multe întrebări. De ce achiziționează mult mai greu abilități, de ce le este greu să își mențină concentrarea asupra sarcinilor pe care le primesc? Pentru că nu le văd beneficiile; atunci când totul este extrem de confortabil, la un click distanță, nu au niciun motiv să se chinuie să înțeleagă cum pot face ei lucrurile. Avem nevoie să reintrăm în energia curiozității pe care o are un copil în primii ani de viață, atunci când absoarbe totul precum un burete.
Deci ce vom face noi, adulții care ne dorim și le dorim un viitor mai bun, în care fiecare să se simtă împlinit? Îmi vin în minte două lucruri și am să le dezvolt mai jos, cu rugămintea ca orice idee bună, care să le completeze pe acestea, să o lași în secțiunea de comentarii, pentru a fi în beneficiul tuturor.
1. Să ne transformăm inamicul în prieten. Dacă am pus lipsa curiozității copiilor pe seama tehnologiei, atunci soluția stă tot în tehnologie, însă utilizată diferit. Ar fi o mare greșeală să milităm pentru excluderea acestei unelte pe care tinerii o stăpânesc extrem de bine, iar o soluție mai bună ar fi, de fapt, să îi ajutăm să o fructifice la adevăratul potențial. După cum am mai spus, școala românească și elevii ar avea de câștigat mult mai mult în condițiile în care tot mai multe sarcini educative ar implica utilizarea internetului (nu pentru plagiat referate, evident) și, în timp, dispozitivele electronice nu ar mai fi asociate doar cu activități de relaxare/ pierdut timpul, ci și cu dezvoltarea intelectuală reală.
În plus, să ne gândim doar la această ipoteză: dacă tehnologia a fost utilizată preponderent greșit de către tineri și e dușmanul învățării, însă tinerii o iubesc, a le lua tehnologia va însemna că le luăm acadeaua din mână și devenim noi dușmanii lor. În ce măsură vor mai fi dispuși și deschiși să coopereze și să colaboreze cu noi și ce motive ar avea să îmbrățișeze metode învechite de învățare?
Nu ne putem opune schimbărilor firești aduse de vremurile pe care le trăim, dar putem îmbrățișa aceste schimbări și le putem folosi pentru a transmite valorile în care credem. Le putem lăsa tinerilor acadeaua pe care o îndrăgesc și îi putem ajuta să o îndrăgească și mai tare pentru mult mai multe alte beneficii pe care ea le aduce, pe lângă cele pe care ei le-au cunoscut până acum.
2. Să oferim provocări prin întrebări. Dacă am convenit până în acest punct că elevilor le lipsește curiozitatea de a înțelege lucruri noi, putem echivala acest lucru cu absența întrebărilor firești care reflectă curiozitatea și dorința de cunoaștere: Cum funcționează acest lucru? La ce mă ajută? De ce s-a folosit acest cuvânt în acest context? Ce vrea să însemne acest detaliu? Ce mi-a atras atenția și de ce?, iar acestea sunt doar câteva exemple din infinitul întrebărilor care relevă dorința de a învăța, de a înțelege și poate chiar de a da sens vieții.
Ei bine, dacă avem ca scop să ajutăm elevii să deprindă această abilitate de a-și adresa întrebări, atunci noi, cei care îi formăm, trebuie să fim primii care fac acest lucru. Și da, știu, poate îmi vei spune Ok, Nicoleta, deja facem asta la școală, le punem multe întrebări, iar răspunsul meu va fi Da, știu, însă nu facem asta suficient. Evident, dacă era suficient, dacă elevii primeau destule provocări care să le pună rotițele în mișcare, atunci aveau deja această abilitate dezvoltată. Faptul că nu o au ne arată că mai avem de lucrat la volumul de întrebări de calitate pe care le adresăm elevilor acasă și la școală, cu mențiunea că, în privința școlii, nu mă refer nicidecum la întrebările cu scopul de a evalua cunoștințele elevilor, ci la acelea care îi ajută să gândească, să privească lucrurile din cât mai multe perspective și să le provoace gândirea spre a ieși din tipare și a atinge realul potențial creativ.
Îți mulțumesc că ai ajuns cu lectura până aici și te invit să îmi lași în comentarii gândurile tale despre ideile pe care le-am expus, precum și ideile pe care le ai pentru a putea ajunge, ca popor, în punctul în cară să spunem:
Elevilor din România nu le mai lipsește nimic!
P.S.: Într-un articol viitor am să îți explic exact care este modul în care eu aplic, în munca cu elevii, cele două soluții de mai sus. Ele nu sunt doar niște idei, ci sunt deja realitatea la care au acces elevii care lucrează cu mine.
Foarte frumos explicat!